IRIDOLOGIA: STUDIU MORFOFUNCŢIONAL ŞI VALOARE DIAGNOSTICĂ
(Extras teză doctorat – Manifestări clinice cefalice la câine Dr. Sallay Arpad
Drepturile de autor aparţin Dr. Sallay Arpad)
Iridologia reprezintă studiul aspectelor normale şi ale modificărilor de formă, culoare, structură şi funcţionalitate de la nivelul irisului.
Oportunitatea abordării iridologiei s-a datorat posibilităţii extinderii interpretării expresiei faciale în cadrul afecţiunilor hepatobiliare, cardiorespiratorii, urinare sau neurovertebrale cervicotoracice la câine. În medicina veterinară românească, iridologia reprezintă un domeniu nou, interpretarea şi evaluarea rezultatelor obţinute pe baza acestei metode convenţionale neavând o bază statistică informaţională comparativă, motiv pentru care rezultatele iridodiagnosticului vizavi de diversele afecţiuni organice pot fi interpretabile. Semnificaţia clinică iridologică în medicina umană îşi regăseşte meritul în ceea ce priveşte îndrumarea diagnosticului. Pe baza acestei constatări şi nu numai, considerăm oportună aplicare metodei în cadrul medicinei veterinare, eventual ca metodă convenţională comparativă experimentală.
Scurt istoric al iridologiei
Originile iridologiei ştiinţifice s-au stabilit la începutul secolului al nouăsprezecelea, avându-l ca protagonist pe Ignacz Peczely (1839–1911). Acesta a elaborat primul punct de vedere teoretic privind iridosemiologia: organele toracoabdminale sunt reprezentate neuroreflex la nivelul irisului, în acest sens, diagnosticul putând fi orientat prin examinarea modificărilor sectoriale pe baza hărţiilor iriene.
În 1881, Ignacz Peczely publică lucrarea “The Discovery in Natural History and Medical Science, a Guide to the Study and Diagnosis from the Eye” (O descoperire în domeniul istoriei naturale şi ştiinţelor medicale, drept ghid pentru studierea şi diagnosticul pe baza examinării ochiului). Câţiva ani mai târziu, la cererea unui coleg, a prezentat la Londra un material numit “Diagnosticul pe baza examinării ochiului”. A murit în 1911, părăsindu-ne cu cuvintele Hic signum, ubi ulcus ? („Iată semnul, unde-i boala”?).
Unul dintre cei care au continuat cercetările lui Ignacz Peczely a fost pastorul Emanuel Felke (1856–1926) căruia îi aparţine afirmaţia: „Irisul dictează prescripţia”. Experienţele lui Emanuel Felke au fost consemnate de către Heinrich Hense (1868-1955) care a obţiut primele imagini stereoscopice alb-negru ale irisului.
Un alt specialist în iridologie, ale cărui lucrări se bucură şi în prezent de interes, a fost Rudolf Schnabel (1882–1952). A studiat medicina naturistă la Zürich, fiind autorul lucrării „The Eye as a Mirror of Health” (Ochiul ca oglindă a sănătăţii). A fondat Laboratorul de Ştiinţe Oftalmologice şi Diagnostic din München.
În Germania au apărut lucrări de popularizare ale descoperirilor cercetătorilor iridologi, semnificativă fiind cartea „Augendiagnose des dr. I. V. Peczely” scrisă de Emil Schegel în 1887 şi republicată în cinci ediţii până în anul 1939.
Apreciabilă este contribuţia Dr. Peter Iohannes Thiel (1845–1957), a cărui primă carte apare în 1902 cu a 4-a ediţie în 1935: „Der Krankheitsbefund aus den Augen”. Autodidact, Thiel a aprofundat cercetările în SUA, obţinând doctoratul la Academia de Medicină din Washington. Întâlnirea cu Henry Edward Lane (1830-1911) asigură a doua etapă de studii clinice de după I. Peczely. Din harta irisului stabilită de Henry Edward Lane derivă varianta hărţii Jensen, cea mai cunoscută dintre reprezentările actuale. Harta Jensen am folosit-o în lucrarea de faţă la elaborarea reprezentării grafice a irisului la câine.
Perioada interbelică a marcat aspecte noi în istoria iridologiei, numărul studiilor crescând considerabil în special în Germania. Primul Congres Internaţional de Iridologie a avut loc în 1932 la Dresda, prezentându-se în jur de 30 de comunicări.
În 1942, la München a apărut prestigioasa publicaţia iridologică: „Blätter für angewand Ophtalmophysiology und Iridoscopie”.
Readucerea iridologiei în atenţia lumii medicale în perioada interbelică a fost efectuată de medici şi cercetători ca: J. Maubach, E. Angerer, I. Vida, J. Deck, R. Kriege, P. Dimkov, G. Jausas, B. Jensen, E. Velihover, V. Ananin, V. Krivenco, G. Potobnia, N. Sulpina, R. Picichadze, O. Petenco ş.a.
Directorul Institutului de Cercetări Fundamentale în Iridologie din Ettlingen, Dr. J. Deck (1925–1992) s-a ocupat peste 40 de ani de cercetări morfologice, genetice şi clinice ale irisului, elaborând manualele: „Principles of Iris Diagnosis” (Principiile diagnozei pe baza irisului) şi „Diferentiation of Iris Markings” (Diferenţierea marcajelor irisului). S-a dedicat activităţii iridologice prin cercetările sale, urmărind introducerea iridologiei ca metodă alternativă de examinare în medicina umană. S-a confruntat cu aceeaşi problemă ca şi J. Peczely: Hic signum, ubi ulcus ? (Iată semnul, unde-i boala?). A fondat în memoria lui J. Peczely Institutul de cercetări fundamentale în domeniul diagnozei prin studierea ochiului.
În 1951 a fost organizată Asociaţia Internaţională a Iridologilor care întruneşte medici din întreaga lume. Din 1978, se editează revista “Iridologul International” sub redacţia Dr. I. Jensen. În Franţa, SUA, Canada, Japonia şi Rusia funcţionează societăţi şi centre de perfecţionare a iridologiei.
În 1980 a avut loc Conferinţa Internaţională de Iridologie de la Paris, totodată înfiinţându-se Asociaţia de Cercetări în domeniul Iridologiei ştiinţifice şi experimentale. În acelaşi timp s-au desfăşurat lucrările Conferinţei Internaţionale de Iridologie computerizată (Slovacia).
Hotărârea din 19.01.1984 a Biroului Prezidiului Consiliului Ştiinţific Medical al Ministerului Sănătăţii din Rusia afirmă că iridoscopia a fost aprobată ca „metodă de diagnostic alternativ” în practica medicală. Au fost organizate cursuri de iniţiere şi perfecţionare în domeniul iridoreflexologiei clinice, metoda fiind aplicată de clinicieni în diverse specialităţi [(http://transparent-iris.blogspot.com/)].
În 1990 a avut loc prima Conferinţă Unională a Iridologilor din Moscova unde au fost prezentate rezultatele investigaţiei irisului în diverse afecţiuni.
În România, abordarea ştiinţifică a iridodiagnosticului a fost făcută de Dr. Dan Waniek. Ca lucrări reprezentative amintim tematica de dizertaţie, prezentată în cadrul Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti, în 1984, intitulată „Modificările irisului în bolile cardio-vasculare. Model experimental şi primele dovezi ale existenţei unei funcţii oculare sistemice, nevizuale”, precum şi lucrarea publicată în revista Hypoteses în anul 1987, intitulată „Model for a possible non-visual function of the iris, lens and peripheral retina”. Ulterior, Dr. Ala Bondarciuc, medic specialist neurolog, doctor în ştiinţe medicale, lărgeşte aria de documentare în domeniu iridologiei prin studii, în cadrul Institutului de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice Bucureşti, cu privire la modificările irisului la persoanele diabetice. Studiile domniei sale au fost publicate în cartea „Irisul-amprenta individualităţii”, precum şi în numeroase lucrări ştiinţifice, ca prim autor sau colabortor, alături de Prof. univ. dr. Constantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE.
De asemenea, dr. Ştefan Stângaciu a contribuit la dezvoltarea iridologiei prin brevetele de invenţie (Iridostimularea luminoasă în scop terapeutic şi de cercetare, O.S.I.M., brevet nr. 26/1986) precum şi prin participarea la diverse simpozioane.
La animale, studiile iridologice au fost efectuate la cai şi câini, abordându-se tematici referitoare la patologia digestivă, cardiorespiratorie sau nutriţională. În general studiile iridologice efectuate la animale sunt exemplificate sumar, doar ca titlu informativ, interrelaţia iris – organism fiind succint amintită. Aproximativ 40% dintre site-urile electronice vizionate au avut ca autori medici veterinari, specializaţi în patologia animalelor de companie. Veridicitatea studiilor iridologice canine, descrise în cadrul acestor site-uri, este susţinută de către Universităţiile de Medicină Veterinară din Europa şi Statele Unite ale Americii.
Lisa Ross Williams şi Mercedes Colburn, medici veterinari din California, au introdus iridodiagnosticul la cal, susţinând comunicări şi publicând articole cu tematică referitoare la modificările pigmentare şi structurale iriene la caii cu patologie intestinală. Lucrări publicate prezintă date referitoare la modificări pupilare şi pigmentare; studiul fiind efectuat pe un lot de cabaline, pe parcursul a 4 ani. Studiile, însoţite de imagistică, nu subliniează sau dezvoltă interrelaţia neurologică dintre iris şi afecţiunea organică propriu-zisă. În Australia, Dr. Dena Eckerdt propunea folosirea iridodiagnosticului în patologia cardiovasculară la cal şi câine, fiind motivată de rezultatele muncii sale în acest domeniu (25 lucrări, dintre care opt prezentate la Congrese Internaţionale de Iridologie din Marea Britanie). Începând cu 2005, majoritatea caiilor folosiţi la competiţii sportive în Texas au fot supuşi examenului iridoscopic, metoda devenind obligatorie pentru verificarea capacităţii vizuale şi nu în cele din urmă pentru aprecierea doping-ului.
La câine au fost efectuate iridoscopii cu titlu experimental pentru stabilirea diagnosticului. Datele interpretări modificărilor pigmentare iriene au fost comparate cu cele obţinute prin testarea biochimică sangvină şi imagistică, în vederea confirmării eficacităţii metodei iridologice. Universitatea de Ştiinţe Medicale Veterinare din Arizona susţine iridologia aplicată la câine, fiind de acord cu studiile lunare publicate în site-ul www. healingdog. com. În cadrul acestui site sunt prezentate problemele nutriţionale ale câinilor din rasele de agrement şi modificările ce apar la nivelul irisului în urma dezechilibrelor nutritive. În perioada 2003-2005, în Anglia a fost efectuat un studiu referitor la modificările structurale şi pigmentare ale irisului la câini cu diabet zaharat. Cercetăriile au fost coordonate de Dr. Jenifer Burke, specialist în medicina alternativă, iar rezultatele au fost prezentate în cadrul Congresului de Iridologie din Marea Britanie (2006). Studiile referitore la ecvine şi diabetologie canină nu explică interrelaţia dintre statusul biochimic, reflectivitatea organismului şi modificările pigmentare iriene.
În scopul consolidării teoriei conform căreia irisul ar putea exprima particularităţile homeostatice, energetice şi antioxidative ale organismului, în continuare expunem însuşirile embriologice şi morfologice iriene.
Prin informaţiile embriologice şi morfologice am încercat susţinerea afirmaţiei referitoare la capacitate de reflecţie a irisului vizavi de particularităţile homeostatice, energetice şi antioxidative ale organismului, rezultatele iridosopiei putând fi folosite la îndrumarea stabilirii cauzei boliilor.
Actualmente, se atribuie irisului proprietăţi optice, fotoenergetice, termoreglatoare, citolizozomale, de ecranare şi protecţie contra luminii, conform surselor bibliografice.
Modificările pupilare implicate în procesele optice au rol modulator în dinamica elementelor sistemului optic convergent sau divergent. Lumina stimulează activitatea neuronilor substanţei reticulate participând la formarea ritmurilor circadiene şi sezoniere, menţinerea homeostaziei organelor şi sistemelor. Energia luminoasă stimulează sistemul central nervos mai puternic la subiecţii cu iris albastru sau căprui deschis faţă de cei cu irisul căprui închis, potrivit datelor bibliografice. Deci, culoarea irisului poate condiţiona capacitatea de adaptare vizuală prin grosimea stratului melanic stromal. Irisul slab pigmentat, printr-un sistem autoreglator compensator, va declanşa mai des reflexul de clipire, fotofobia fiind mai evidentă. Protecţia irisului contra influxului luminos este dependentă de grosimea stromei iriene şi de capacitatea de regrupare melanică în procesele de absorbţie şi reflexie a luminii. Atenuarea radiaţiei solare este realizată şi prin „intermediul mediilor transparente oculare”, implicit a umorii apoase cu care irisul se află în interacţiune directă şi permanentă. Pe baza acestui considerent anatomic, iridologii susţin teoriile referitoare la faptul că tulburările biochimice sangvine şi limfatice ar impresiona structura irisului.
Embriologic, pe măsura dezvoltării bulbului ocular, marginea orală a cupei optice se alungeşte între faţa orală a cristalinului şi aborală a corneei, delimitând orificiul pupilar şi formând irisul (fig. 1).
La om, irisul se dezvoltă concomitent cu organele toracoabdominale şi sectoarele nervoase (cortex, coloană vertebrală), perioadă în care este posibilă conturarea conexiunile integrative cu sistemul nervos şi organele interne. Extremitatea orală a cupei optice formează cute radiare în care pătrund nervii şi vasele de sânge, formându-se un sistem neurovascular concentric şi radial.
Fig.1. Aspect histologic al irisului. Săgeţiile marchează debutul formării
irisului (după Jensen B., 1968). Histological aspect of the iris. The arrows
mark the beginning of the iris formation (after Jensen B., 1968).
Cercetările efectuate de Merte H. J. (1978) şi Lik S. (1998) – date confirmate şi preluate şi în studiul dr. Bondarciuc Ala (Irisul – amprenta individualităţii) – au stabilit că „vascularizaţia irisului nu prezintă anastomoze”, fapt ce-ar explica, atât la om cât şi la animale, afectarea sectorială a acestui component ocular prin intermediul sistemului vasculonervos.
Structura neuromusculară asigură realizarea reflexul pupilar, relevând complexitatea inervaţiei cât şi particularităţile structurii ţesutului irian. În afară de sistemul simpatico-parasimpatic, ţesutul irian este inervat şi prin sistemul nervos somatic, „procesele de integrare funcţionale neurovegetative şi de relaţie regăsindu-se la nivelul substanţei reticulate din trunchiul cerebral”. Dinamica sistemelor nervoase justifică apariţia reflexelor somatoviscerale exprimate pupilar. Astfel, excitarea receptorilor cutanaţi pot provoaca modificări hemodinamice cardiovasculare şi pupilare. Afecţiunile cerebrale sunt însoţite de regulă de modificarea ariei pupilare. Starea de comă, epilepsia, sindromul vestibular, frica, emoţia, agresivitatea sau atenţia sporită induc midriază, datorită excitaţiei receptorilor senzitivi din segmentele medulare I – II, pe când retenţia azotată din cadrul insuficienţei renale cronice sau sindromul Claude Bernard-Horner sunt însoţite de mioză. De asemenea, lumina puternică provoacă excitaţia componentei vegetative a nervului oculomotor comun determinând mioză, reflexul fiind consensual, indiferent dacă stimularea este unilaterală sau bilaterală. Leziunile ganglionului nervos cervical superior sau ale muşchiilor radiali ai irisului duc la apariţia inegalităţii pupilare (semnul Argyll Robertson pozitiv). Aplicarea unui excitant compresiv pe globul ocular induce bradicardie (reflexul Daghini-Aschner pozitiv). Reacţiile sistemului nervos vegetativ au caracter difuz datorită divergenţei excitaţiei vegetative. Excitaţia unei fibre preganglionare se transmite la zeci şi sute de neuroni ai ganglionului vegetativ. Paralel cu transmiterea semnalului nervos se realizează şi intervenţia mediatorilor facilitându-se acţiunea neurotransmiţătoare la distanţe mari în interiorul corpului. Se poate afirma că irisul reflectă reactivitatea organismului în stări fiziologice sau patologice, participând prin manifestările dinamice proprii, la completarea datelor privind tabloul clinic al diverselor boli.